Conu Marius , doisprezece proiect literar

alergia

texte de la distanta , tzepi

poem of the day

absint


privesti in mine
de parca as fi o sticla
de absint...

nu vezi ,
nu intelegi ,
unde incepe fiinta si
unde se termina...

doar zana verde a absintului
dansand goala
si lentoarea moale
a propriilor inchipuiri
mirosind a alge
si a nisip...

iata...
aceasta este o mana
intrucatva asemanatoare tuturor mainilor ,
tuturor imbratisarilor,saluturilor ,mangaierilor
si totusi diferita...

uite viermii jucausi
si uscati ai falangelor
mele cum iti mangaie fruntea
cu suferinta si uitare...

intre privirea ta arzatoare
si uitatul meu chip
doar zana cea verde
ne mai pluteste fiintele cu alinare...

si mirosim a absint.

si mirosim a absint.

poem of the day

De fapt ,mai înainte de a fi

Mângâiat voluptatea

Vie a mării amurgind

Invers

În virilul soare...

Mult prea departe ,

Mult mai departe...

Mai înainte de a fi fost

Adormit

De făptura-ţi

Cum de blândeţea primei oaze

Un pelerin...

Atât de aproape ,

Mult mai aproape...

Am alunecat zbor de pene...

Am culisat pamânt in copite...

Am înotat cu solzi...

Şi chiar lumina acelei prime

Zile ,

Mi s-a părut ceva de

Nespus ,

Cum jucǎuşǎ ,lumina ,

Frunzei...

Cum indepărtatul munte

Râului strâns

În propria lichida

Cochilie...

distanta de rostire

din gravidele taceri , in lucru

purtam in umbra noastra
toate umbrele lumii...

gravizi suntem...

copaci, calcaie, palarii de fetru ,
barci, topoare ,
aripi plutind
shi chiar shi coltul
gri si destramat
al strazii acesteia
din care privesti...

in fiecare imbratisare a ta,
a mea ,
a lor..
noi toti plutim...

in fiecare sarut , miliarde
de cuvinte rostim...

suntem purtatorii de tacere
de dinaintea fiecarei rostiri.

adoratzia lui tzepi , sapte chipuri de ceara

unu

incoerenta ca violenta este o forma de manifestare a propriilor limitarii...

traim intr-o lume a incapacitatii...

a stimulentelor si a trairilor artificiale...

intr-un vis mecanic si automat...

si asta ne mananca aproape tot timpul...

cum ti-am mai zis , nu tot ce zboara se mananca sau are pene...



doi

ma doare cand nu te vad...

ma doare cand te vad....

te strig uneori in noapte...

ce stupid...

de parca m-ai putea auzii...

ma doare cand te vad...ma doare ca existi...

la asa o mica distanta de mine...

si totusi atat de indepartata...




trei


ai rezolvat ceva cu sufletul meu demult pierdut...

stii imi aminteam ca as fi fost odata demult eu , inger si viu mereu plangand in teritoriul disperat al insingurarii..

stii fara sa vrei mi-ai gajat sufletul pentru un zambet...#


pentru un singur zambet..





patru

sunt epuizat...

simt cum imi cresc aripile fericirii...

tinzi sa devii cea mai inteligenta si mai frumoasa femeie din viata mea...

o fi bine?

o fi rau?


Habar nu am!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!




cinci

Nu sunt decat ceea ce ti-ai putea imagina despre mine si poate ceva mai mult...

amintirile mele dureroase ma lasa golit de suflet si viata...

am murit odata din dragoste si de atunci viata mea a fost pustie si goala...

sunt emotionat si cuvintele ma tradeaza...

nu vreau , mai ales nu vreau ca in vre-un fel anume nestiut sa te ranesc...

nu vreau ca in vre-un fel anume sa ma tradez...

esti tot ceea ce mi-as putea inchipuii si poate mult mai mult...

superficiala nu esti si nu ai cum sa fii, nici o persoana superficiala nu se priveste in oglinda pentru a-si explora sufletul si sentimentele...

ne temem fara indoiala atat tu cat si eu de acest sentiment crud si violent care ne poate devora precum o flacara doi fluturi de noapte , fermecati si
fascinati de lumina...

nu iti permit sa dai vina pe tine...

vina este una comuna in acest caz...

putem , si cred ca asta este singura reactie normala sa lasam lucrurile sa decurga de la sine, fara preconceptii, scenarii sau sperante, cu promisiunea
ca la sfarsitul drumului indiferent care ar fi acesta sa ramanem cei mai buni prieteni...

nu putem pretinde altceva, si in conformitate cu principiile mele de viata nu trebuie sa ratam posibilitatea unei fericiri mistuitoare, viitoare si
probabile...

riscam sa ne doara, fara indoiala dar asta ne va intarii si ne va imbogatii amintirile viitoare...

este singura reactie care nu va duce la alienarea noastra


nu as putea fi altfel decat nemultumit de mine, decat un tribulind mereu plangand o pierdere care nici macar nu este a lui , o pierdere inchipuita
numai...

si as putea murii in bratele tale...




sase


am invatat sa tac de la bunicul meu...
era un copil cu ingeri in ochi razand fericit la fiecare rasarit de soare, povestind oricui vroia sa-l asculte despre frumusetea lumii si fericirea de a
fi viu...
minunate jocuri inventa in fiecare zi..
avea prieteni...
iubea...
lumea.
si cel mai mult il iubea pe bunicul sau ...

i-a spus bunicul lui , acela pe care il iubea atat de mult ca s-ar fi intins pe jos cu drag pe jos si s-ar fi lasat sa moara pentru El
i-a spus:Orice in viata are un sfarsit, fiecarui fericit rasarit ii urmeaza un profund apus!
apoi s-a stins, usor usor in timp...
copilul a invatat sa planga...
si sa moara singur si trist...



sapte
uneori ma gandesc la tine ca si cum ai fi aici, alaturi de mine...

ca si cum ai respira aerul asta imbacsit de atat fum de tigara , si de miros iute de diluant si lacuri, resturi inestetice ale tablourilor mele...

...imi inchipui atunci ca sunt cea mai vie fiinta de pe suprafata pamantului...

...cred ca nu am invatat inca sa plang...

...si ma tem pentru sufletul meu...

...si ma tem pentru sufletul tau...

pentru ce ar putea ramane din el...

ti-ma spus ca sunt tot atat de monstruos pe cat poate fi un om...

ca am aceleasi dorinte alienante...

ca numai cioturile aste de aripi ma salveaza de a nu devenii o bestie fara chip...

un exponent al cruzimii si violentei gratuite...

ma tem ca te-as putea iubii...

text pentru adormit tzepi

uimire am citit in sufletul meu atunci cand intr-o noapte aprinsa
te-am regasit stand de veghe...

privindu-ma si zambind...

stii tu ca indepartarea de stele ne face pe noi mai umani si mai
calzi...ca suntem copii mult iubiti ai universului...

o nesperata sansa de a putea vorbii cu tine liber si fara oprelisti...
de a afla secretele nebanuite ale sufletului tau...
de a-ti putea respira respirarea...

ma mai tine in viata...

cine esti tu, de unde vi , care iti sunt idealurile , ce te intristeaza ,
ce se ascunde sub chipul acela moale si gingas de icoana rusa?...

iata cateva intrebari la care se pare niciodata nu voi putea sa raspund .
dar care imi macina visele.


habar nu am cum sa incep acest text...

de altfel niciodata nu am suferit de ceea ce se intampla in general celor care
scriu,nu am avut niciodata sincopa...doar teama de spatiul alb, virgin si deschis al unei
neincepute coli de hartie mi-a macinat cateodata mintea...

cine esti tu,ma intreb...

de ce tocmai tu?

de ce tocmai tu sa fi cea care imi zgandara rana mai veche a sufletului...

ce am facut eu sa o merit...si mai ales ce dracu ai facut tu sa o meriti...

ai fost iubita vreodata?...

ai capacitatea sa iubesti?...

poti intelege dulcele si sfasietorul chin la care prezenta ta , numai ma supune?...

ma intreb deseori ce se intampla cu golanul ala rece si crud pe care cu bucurie
si atentie l-am cultivat timp de-o eternitate...

unde s-a dus zeul- limitelor,cel care-si facea din sine o arma impotriva regnului feminin
si al feminitatii in general?...

sa fie oare acesta testul unei noi limite?...

sa fie o lectie de care as fi avut nevoie conform parerii unor zei autoritari si cruzi?...

ma cac pe mine de vre-o doua luni si jumatate incercand orice solutie izbavitoare , care sa ma faca sa te uit , sa ma uit , sa ne uitam...

fara speranta se pare...

Unde esti tu libertate a ratiunii si tu mutenie a pietrei?...

unde esti tu zeu al urii si al lipsei de limitare?

fragment golan, in lucru

Am sa-ti povestesc acum despre ritmul acela tainic si ascuns,vital si in acelasi timp crud , ce curge ametitor prin miliardele de fiinte, stapanindu-le si in egala masura dandu-le un sens de existenta…fluid, scop dinamic, matrice vie de o aceeasi varsta cu astrii ,motorul fierbinte si de neoprit al universului, prabusire vie si orgiastica a FIINTEI, IN CHIAR SUBSTANTA EI , PANA LA UITARE DE SINE…
Pana la uitare de sine ne umple ritmul acesta de lumina si durere, ca un fluviu mereu prabusindu-se greu . lacom si lent , intr-un estuar al simtirii , de o varsta cu lume si intotdeauna tanar , sarutand in fluxul lui continuu un ocean al mirarii si amintirii.
“Saruta-ma” , i-am zis , din inima aceea tare si rece a noptii, Ei-ce-mi-devora-visele-cu-nostalgie, Ei-de-spaima-durere-si-intuneric ,”saruta-ma . atinge-mi cernita si sesibil de cruda-mi frunte cu neasemuitele, sensibilele , tremuratoare tale degete (ca o fluturare de aripi , ca un puf de salcam , ca o frunza de laur)…stii nici nu am apucat sa-ti spun ceea ce voiam , cat de mult te-am iubit si cum te voi iubii eu in continuare, cum fiinta mea nu mai este, dizolvata pe jumatate in tine, cum mi-am pierdut eu fragil , echilibrul odata cu prabusirea ta violenta in-afara-din-timp…cum am invatat eu sa tac ore intregi , in intuneric si mutenie , cum miezul insipid al noptii a devenit inima vie a activitatii mele , chipul darz al oricarui exercitiu de vointa , cum frica fiindu-mi sa adorm ,(departe de tine) , imi obosesc trupul si mintea pana la epuizare incercand in felul acesta fara speranta sa ma uit pe mine , sa nu ma recunosc.
Sunt un vertij de durere!
O orbire intunecata a simtirii!
Cand respir , cand beau , cand mananc, cand merg sunt constient de absenta ta.
Si asta imi provoaca suferinta.
Hai! Fii!! Hai macar pentru o clipa , pentru o fugitiva si irepetabila secunda respira si fii , aici alaturi de mine…saruta-ma! , ti-am zis… pentru ultima oara in lumea asta oarba si insensibila, hai saruta-ma!