Tema pe care o tratează Marius Conu este mai mult decât „psihologică” şi „filosofică”, căci lăuntrul omului în faţa morţii şi trecerea „dincolo” sunt mai degrabă probleme de ordin religios ori iniţiatic, „misteric”. Dar, cu toate că aceste versuri compun experienţa morţii, din volumul privit în întregul său transpare bucuria de viaţă, bucuria de a trăi pur şi simplu, de a fi trupesc. Cititorul rămâne la final cu impresia că autorul nu ar da pe nimic simpla plăcere a mirosului, a gustului, a respiraţiei, bucuria de a privi răsăritul soarelui, de a-şi vedea şi auzi părinţii şi prietenii, de a-şi aminti ambianţa copilăriei. Însă nu este vorba aici de „existenţialism”, „vitalism” sau „materialism”; pentru că „existenţialismul” sfârşeşte în egoism, în complezenţă faţă de sine, pentru că „materie” înseamnă diviziune, separaţie, în timp ce aceste versuri au răsărit din bucuria de a comunica, de a împărtăşi. Pentru M.C. viaţa – în sensul ei concret, senzorial, „trupesc” – este frumoasă pentru comuniunea cu „exteriorul”, cu „aproapele”. Dacă în curentele „vitaliste” sufletul este în realitate acaparat de plăcerile senzoriale, în această lucrare distingem un suflet care, cernând totul într-un exerciţiu „de-a moartea”, descoperă „iubirea de aproapele”, dar nu în sensul moral, ci prin toţi porii – o iubire „senzorială” de aproapele, dacă se poate spune. „Prietenii mei/Mă sorb însetaţi/Şi veseli…/Vă spun lumea este/Ca o foame/De celălalt…”. Poate că acest resort îl îndeamnă să compună şi un „timp al naşterii”, al „revenirii în lume” a sufletului, „Acelaşi/Şi totuşi/Întru câtva diferit….”.
Ni se sugerează că, dintr-o anumită perspectivă, experienţa senzorială este superioară gândirii; pentru simplul fapt că gândirea nu îşi atinge niciodată „obiectul”, ci doar îl aproximează, îl deduce din aproape în aproape, în vreme ce prin simţuri ne unim direct cu ceea ce percepem, trăim experienţa comuniunii. Aş spune că pentru M.C. cea mai înaltă idee despre Dumnezeu păleşte pe lângă clipa în care îşi priveşte iubita, pentru că într-o astfel de clipă răsare bucuria împărtăşirii. Poate de aceea, ceea ce îi dă sufletului consistenţă după survenirea morţii, „prin tunelul albastru”, este o introspecţie prin care creează o lume din el însuşi, din propria lui „materie” acumulată în timpul vieţii. Este o lume aidoma lumii corporale, dar în realitate este subtilă, născută din suflet, ca în starea de vis. „O altă lume/Este populată de alte/Şi totuşi întru câtva aceleaşi/Fiinţe canibale…”. Închipuirea unei lumi subtile aidoma lumii corporale este realizată cu artă, căci sufletul care o produce chiar crede în realitatea ei, aşa cum în vis avem impresia că fiinţele visate există obiectiv; un „neobişnuit tramvai”, mişcarea fără oprire, sunt „pete” subtile ce sugerează că este altceva, „Un ton straniu/Al lumii…/Lumea înconjurând.”
Prin această optică M.C. se desparte de gândirea modernă şi se apropie de gândirea „tradiţională”, pentru care adevărata cunoaştere constă în unirea „subiectului” cu „obiectul”, fiind directă şi nu „discursivă”, indirectă, precum cunoaşterea raţională. Iar o astfel de unire presupune un sacrificiu, o „lepădare de sine”; paradoxal, ne împărtăşim, iubim, în măsura în care reuşim să renunţăm la noi şi să scăpăm cât de puţin de tirania „eului”, acela pentru care gândirea modernă a făcut un cult, dar pe care îl condamnă toate tradiţiile („Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” – Matei, 12, 25). Iar strigătul poetului în împotriva morţii şi împotriva lumii este tocmai acesta: „odată am fost/de carne/şi am iubit!”. Prin aceasta poate fi smuls boldul morţii; ce mai ia moartea de la cel care, prin sacrificiu, nu mai are nimic, care nu-şi mai aparţine pentru că s-a dăruit, s-a împărtăşit?!
S-ar putea spune însă că unele versuri asudă angoasă; mai cu seamă versurile ce compun ultimele douăzeci de secunde de viaţă. Este aici angoasa sufletului care a realizat că s-a ataşat de ceea ce este limitat, contingent, trecător, că s-a lăsat iluzionat de o lume care poartă în sine sâmburele morţii. „Sfârşitul este aproape,/Pluteşte lent/În fiecare lucru (…) Spun:/Fie acesta sfârşitul ataşării voastre de lucruri…(…) Numai lumina aceasta îmi/Oferă exerciţiul cumplit/Şi gingaş/Al îndepărtării de lucruri…Urâţi voi soarele,/Aşa cum urăsc eu orice limitare?”. Cu acest argument împotriva morţii – „ura limitării” – suntem şi mai aproape de gândirea tradiţională; ce este această „ură” decât intuirea, presimţirea lumii de „dincolo”, a necondiţionatului?! Ne putem gândi în acest context la moartea „iniţiatică”; dacă pentru „profan”, pentru cel care şi-a iubit sufletul şi s-a identificat cu ceea ce este limitat, trecător, moartea este chiar sfârşitul, pentru „iniţiat”, pentru cel care „îşi urăşte sufletul în lumea aceasta”, moartea este doar sfârşitul unei iluzii, eliberarea de limite şi începutul (initium) dezvoltării unor posibilităţi dincolo de condiţionările acestei lumi. „Atât de liber eram în acea zi,/Imediat după părăsirea/Hoitului fiinţei mele (…) Sunt cerul eliberării voastre de lucruri (…).
Finalul lucrării inspiră teamă: sufletul nu se poate dezlipi de lumea de carne pe care a părăsit-o, pentru că a iubit-o, şi o reînchipuie, o recreează din el însuşi, dar nu se mai poate integra în ea: „doar te strecori/cu grijă/ca nu cumva să ucizi frumuseţea unei/lumi/ce nu-ţi mai aparţine”. Imaginea de final a şarpelui care „urlă mut” şi se „târâie” poartă un accent „infernal”. Ne întrebăm dacă nu cumva sufletul ce s-a iubit pe sine şi s-a identificat cu carnea e sortit să îmbrace o existenţă demonică.
Dacă „eul” este „subiectul”, este cel care suportă toate experienţele, trăirile, atunci moartea „eului” nu mai este o experienţă a lui; ci a celui care nu mai este acel „eu”. Iată cum cuvintele sună paradoxal, antinomic când redau tema „morţii”. Nu putem pătrunde aici prin gândirea discursivă, raţională; ca atare proza este inutilă. Este nevoie de poezie, de „confesiunile” unui „rău gânditor”, care nu este altul decât poetul, în sensul tradiţional al cuvântului. Era de regulă orb, adică nu vedea analitic, discursiv, iar ceea ce vedea nu provenea de la el, orb fiind, ci de la „muze”, adică într-un mod supra-raţional, direct, intuitiv. Rămâne să credem că şi „orbul” şi „răul gânditor” care se confesează aici, a reuşit să răzbată cu poezia „dincolo”, precum odinioară Homer, Vergiliu şi Dante, şi să culegem prin lectură măcar un strop din roua planurilor angelice percutate.
Malciu Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu